Capitolul XIV – Plimbare prin oraș

13 puncte bonus

5 rezolvări

Romană

Plimbare prin oraș

Fulg-de-nea, Ochi-albaştri şi Habarnam ieşiră împreună în strada mărginită de-o parte şi de alta de gărduleţe împletite din nuiele fine de salcie. Dincolo de gărduleţe se vedeau căsuţe frumoase, cu acoperişuri roşii şi verzi.
Deasupra caselor se înălţau meri, peri şi pruni uriaşi. Copacii creşteau atât în curţi cât şi pe străzi. Întregul oraş era inundat în verdeaţa pomilor şi de aceea se numea Oraşul Verde.
Plin de curiozitate Habarnam iscodea cu privirea. În jur era o curăţenie neobişnuită. În toate curţile lucrau prichinduţe.
Unele tundeau iarba cu foarfeca, pentru ca aceasta să nu depăşească o anumită înălţime, altele, înarmate cu mături, curăţau cărăruile, iar altele scuturau cu stăruinţă praful din nişte preşuri lungi. În Oraşul Verde astfel de preşuri acopereau nu numai duşumelele de prin case, ci chiar şi trotuarele străzilor. Într-adevăr, temându-se ca nu cumva trecătorii să le murdărească preşurile, unele gospodine stăteau pe-aproape şi-i rugau să nu calce pe ele, şi dacă cineva ţinea morţiş s-o facă, atunci trebuia să-şi şteargă cu grijă picioarele. Pe cărările din multe curţi erau de asemeni aşternute preşuri, iar pe pereţii caselor, chiar şi pe din afară, atârnau covoare frumoase, multicolore.
În Oraşul Verde existau conducte pentru apă făcute din tulpină de stuf. După cum se ştie, tulpinile de stuf sunt goale pe dinăuntru, astfel că apa poate curge prin ele ca pe ţeavă. Aceste ţevi erau aşezate de-o parte şi de alta a străzilor, dar nu direct pe pământ, cum şi-ar închipui cineva, ci prinse pe mici stâlpi de lemn, la o înălţime anumită. De aceea ţevile nu putrezeau şi puteau să servească foarte multă vreme, trebuind doar supravegheate şi reparate pentru a evita pierderea apei prin scurgere. De la ţeavă principală porneau ramificaţii spre fiecare casă. De aceea, în toate casele exista apă curentă, ceea ce, fără îndoială, era o mare înlesnire. În afară de asta, în faţa fiecărei case se afla câte o fântână arteziană. Asta era şi frumos şi sănătos, deoarece apa din havuzuri se folosea la irigarea grădinilor. Fiecare curte îşi avea grădina ei, în care creşteau napi, ridichi, sfeclă, morcovi şi alte soiuri de legume.

Într-una din curţi Habarnam a văzut cum strângeau prichinduţele recolta. După ce săpau napul sau morcovul de jur împrejur, îl legau cu o frânghie de frunze, apoi trăgeau din toate puterile. Napul sau morcovul se slobozea din pământ şi prichinduţele, cu ţipete şi râsete, îl târau de sfoară până acasă.
— Cum se face că la voi există doar prichinduţe şi nici un prichindel? întrebă cu mirare Habarnam.
— Da, în oraşul nostru au rămas numai prichinduţe, pentru că toţi prichindeii locuiesc pe plajă. Îşi au acolo oraşul lor, al Zmeelor.
— Dar de ce s-au stabilit pe plajă? se miră din nou Habarnam.
— Pentru că acolo le vine mai la îndemână. Lor le place să stea toată ziua la soare şi să facă baie, iar iarna, când râul se acoperă de gheaţă, să patineze. În afară de asta le mai place pe plajă pentru că primăvara râul îşi iese din albie şi le inundă oraşul.
— Şi ce-i bine în asta? continuă să se mire Habarnam.
— Şi eu cred că nu-i nici un bine, spuse Fulg-de-nea, însă prichindeilor noştri le place. În timpul revărsării apelor ei se plimbă cu bărcile şi se salvează unul pe altul de la inundaţie. Iubesc tare mult aventurile.
— Şi eu iubesc aventurile, spuse Habarnam. N-aş putea să fac cunoştinţă cu prichindeii voştri?
— N-ai putea, spuse Fulg-de-nea. În primul rând pentru că până la Oraşul Zmeelor trebuie să mergi o oră încheiată, plaja fiind departe, în josul râului; în al doilea rând, pentru că de la ei nu ai de învăţat nimic bun, ci numai lucruri rele; iar în al treilea rând, pentru că noi suntem certate cu ei.
— De ce v-aţi certat? întrebă Habarnam.
— Păi, să vezi ce s-a întâmplat! spuse Fulg-de-nea. Într-o iarnă ne-au invitat la bradul lor de Anul Nou. Au spus că va fi muzică şi dans, iar când am ajuns acolo ştii ce-au făcut?… Ne-au bătut cu bulgări de zăpadă.
— Ei bine, şi? întrebă Habarnam.
— Şi am renunţat la prietenia lor. De atunci nu se mai duce nimeni la ei.
— Dar ei la voi?
— Nici ei nu vin la noi. La început au mai încercat unii prichindei să ne viziteze, dar nimeni nu voia să se joace cu dânşii. Atunci, de plictiseală s-au apucat de pozne: ba să spargă un geam, ba să dărâme un gard, spuse Fulg-de-nea.
— Iar după aceea l-au trimis pe unul Cuişor, adăugă Ochi-albaştri. Ce-a mai fost şi-atunci?…
— De el nu trebuie să râzi ci să-l pedepseşti cum se cuvine, ca să nu mai facă altădată aşa ceva, spuse Fulg-de-nea.
Tocmai treceau pe lângă un măr crescut în mijlocul străzii. Pe toate crengile atârnau mere coapte, roşii. De tulpina copacului era rezemată o scară de lemn, care nu ajungea decât până la jumătatea trunchiului uriaş. De acolo în sus urma o scară de frânghie, care fusese legată de prima creangă a pomului. Pe creanga aceasta şedeau două prichinduţe. Una din ele tăia cu un fierăstrău codiţa unui măr, iar cealaltă o ţinea, plină de grijă, cu o mână, pe cea dintâi, ca să nu se rostogolească.
— Dumneata râzi, spuse Fulg-de-nea, dar dac-ai şti câte prichinduţe au rămas cu nasul zdrelit! Ba una dintre ele s-a urcat să repare hogeagul şi a căzut de pe acoperiş mai-mai să-şi fractureze piciorul.
— Dar eu nu râd de prichinduţe, ci de Cuişor ăsta, răspunse Habarnam.
— Da, continuă Fulg-de-nea. Cuişor ăsta a venit şi a început să trăncănească, cică el vrea să fie prieten cu noi, că nu-i iubeşte pe prichindei pentru că sunt neserioşi. I-am dat voie să locuiască în oraşul nostru, dar până la urmă ce crezi c-a făcut? Într-o noapte a şters-o din locuinţa lui şi s-a ţinut numai de şotii. La o casă a înţepenit uşa pe din afară cu o bucată de lemn, încât nu se mai putea deschide dinăuntru, la alta a agăţat deasupra intrării un băţ, ca să lovească în cap pe oricine ieşea, la a treia a întins o frânghie în faţa uşii ca toată lumea să se împiedice şi să cadă, la a patra casă a stricat hogeagul, de pe acoperiş, la a cincea a spart geamurile…
— Pe aici trebuie să păşeşti cu atenţie, îl sfătui Fulg-de-nea pe Habarnam, poate să cadă un măr din copac şi să te omoare.
— Pe mine nu mă omoară! se lăudă Habarnam. Am capul tare.
— Prichindeii îşi închipuie că numai ei sunt curajoşi, dar nici prichinduţele nu sunt nişte fricoase, priveşte cât de sus s-au cocoţat, spuse Fulg-de-nea.
— În schimb, prichindeii zboară în baloane, se plimbă cu automobilul, răspunse Habarnam.
— Auzi colo! spuse Fulg-de-nea. Şi la noi, destule prichinduţe ştiu să conducă automobilul.
— Dar ce, voi aveţi automobil?
— Avem. Doar că s-a defectat. Oricât ne-am străduit nu l-am putut face să meargă. Poate ne ajuţi dumneata să-l reparăm.
— Vă ajut, vă ajut, răspunse Habarnam. La treaba asta mă pricep niţel. Când vor ieşi din spital Şurubel şi Piuliţă le explic eu cum să-l repare.
— O să fie grozav! bătu din palme Fulg-de-nea. În acest moment Habarnam descoperi o minune a naturii, cum nu-i mai fusese dat să vadă vreodată în viaţa sa. În mijlocul străzii creşteau nişte mingi verzi, uriaşe, de mărimea unei case cu etaj sau poate chiar mai mari.
— Pe aici trebuie să păşeşti cu atenţie, îl sfătui Fulg-de-nea pe Habarnam, poate să cadă un măr din copac şi să te omoare.
— Pe mine nu mă omoară! se lăudă Habarnam. Am capul tare.
Începe să curgă pe acolo sucul cel dulce. Dintr-un singur pepene se pot obţine câteva butoaie cu sirop.
— Dar cine a născocit asemenea pepeni? întrebă Habarnam.
— Avem noi o prichinduţă foarte deşteaptă. O cheamă Fir-de-pai, răspunse Ochi-albaştri. Ei îi place tare mult să cultive diferite plante şi să obţină noi varietăţi. înainte nu existau nici la noi pepeni verzi, dar cineva i-a spus lui Fir-de-pai că a văzut în pădure pepeni verzi sălbatici. Într-o zi Fir-de-pai a organizat o expediţie cu care a plecat în pădure şi acolo, într-o poieniţă, a avut norocul să dea peste nişte curpeni de pepeni verzi sălbatici. Expediţia a adus sâmburi de pepeni verzi sălbatici şi primăvara Fir-de-pai a îngropat sâmburii în pământ. Au crescut nişte pepeni mari, dar s-au dovedit acri. Neobosită, Fir-de-pai a gustat sucul din toţi pepenii. Aşa a reuşit să aleagă unul al cărui suc era mai puţin acru decât la ceilalţi. În anul următor ea a semănat sâmburii de la acest pepene. De astă dată au rezultat pepeni mai puţin acri, printre care unii erau chiar un pic dulci. Fir-de-pai l-a ales pe cel mai dulce şi în următorul an a semănat sâmburii de la acesta. Şi aşa, în câţiva ani a reuşit să obţină nişte pepeni dulci ca mierea.
— Acum toată lumea o laudă pe Fir-de-pai, dar la început nu-i aruncau decât vorbe de ocară! spuse Fulg-de-nea.
— De ce-i aruncau vorbe de ocară? se miră Habarnam.
— Nimeni nu credea că dintr-o astfel de acritură va ieşi ceva folositor. În plus, pepenii creşteau alandala prin tot oraşul şi încurcau circulaţia. Adesea, câte unul răsărea chiar lângă peretele vreunei case. Câtă vreme era mic, treacă-meargă, dar pe măsură ce se mărea, apăsa peretele respectiv până-l dărâma. Într-un loc, din cauza unui pepene s-a dărâmat chiar o casă întreagă. Unele prichinduţe voiau să-i interzică lui Fir-de-pai să mai semene pepeni, însă altele i-au luat apărarea şi au început s-o ajute.
Între timp călătorii noştri ieşiră pe malul unei ape.
— Acesta-i Râul Pepenilor, spuse Fulg-de-nea. Vezi ce mulţi pepeni cresc aici?
Un podeţ minuscul, aidoma unui preş lung şi îngust, traversa râul de pe un mal pe celălalt. Era făcut dintr-un material gros şi trainic.