Capitolul XIX – În vizită la Istețilă

5 puncte bonus

4 rezolvări

Romană

În vizită la Istețilă

Isteţilă stătea în biroul său, în faţa geamului deschis, cu braţele încrucişate pe piept şi privea gânditor în depărtare.
Părul neted, pieptănat spre spate, ca şi sprâncenele negre, zbârlite, îmbinate deasupra nasului, dădeau chipului său o expresie de adâncă îngândurare. El nici nu se clinti când intrară în cameră cei trei prieteni ai noştri. Covrig îl salută cu glas puternic, și-i prezentă pe Şurubel şi Piuliţă şi-i spuse că aceştia veniseră după letconul de lipit, însă Isteţilă continua să privească pe fereastră cu un aer atât de concentrat, de parcă încerca să prindă de coadă vreo idee nemaipomenit de ingenioasă, de inteligentă, care i se învârtea prin cap şi nu se lăsa înhăţată.
Ea se face dintr-o fâşie de hârtie obişnuită, întinsă pe o aţă. La vânt, hârtia vibrează, producând un zgomot destul de neplăcut, ca un zăngănit sau bâzâit.
Bâzâitul discordant al Zmeelor se contopea cu păcănitul pârâitorilor de la morişte şi, drept urmare, deasupra oraşului plutea un vuiet neîntrerupt.
La fiecare casă ferestrele erau prevăzute cu obloane speciale, cu grile. Ori de câte ori pe străzile oraşului începea să se joace fotbal, joc care, de asemeni, era o distracţie foarte plăcută a localnicilor, obloanele caselor se închideau. Aceste obloane perfecţionate cu grile permiteau să pătrundă în camere suficientă lumină şi totodată protejau minunat ferestrele de mingea, care, din motive inexplicabile, zboară întotdeauna tocmai acolo unde nu trebuie şi cu siguranţă — într-un geam.
Covrig ridică din umeri jenat şi zâmbind aruncă o privire spre Şurubel şi Piuliţă, ca şi cum ar fi vrut să le amintească: “Vedeţi? V-am spus eu!”
În sfârşit, Isteţilă, ca trezit din somn, se răsuci spre cei ce intraseră şi tărăgănând plin de importanţă cuvintele, spuse cu o voce delicată, plăcută:
— Saa-luut, saa-luut! Vă rog să mă iertaţi, prieteni. În mod imperceptibil, ca să spun aşa, eu am lipsit adineauri, transportându-mă imaginar în alte sfere… Isteţilă, se recomandă el şi-i întinse lui Şurubel mâna.

Şurubel strânse mâna moale, întocmai ca o pârjoală şi-şi spuse şi el numele.
— Isteţilă, repetă acesta cu o voce catifelată şi cu un gest larg, cumpătat, îi întinse mâna lui Piuliţă.
— Piuliţă, răspunse Piuliţă şi strânse la rândul lui pârjoala.
— Isteţilă, rosti pentru a treia oară Isteţilă şi-i întinse mâna lui Covrig.
— Dar noi ne-am cunoscut mai demult! răspunse Covrig.
— Ah, da, într-adevăr, eşti Covrig! exclamă Isteţilă compunându-şi o figură mirată. Saa-luut! Saa-luut! Vă rog să luaţi loc, prieteni.
Se aşezară cu toţii.
— Vasăzică, l-aţi şi cunoscut pe Elice al nostru? întrebă Isteţilă, dovedind, prin întrebarea pusă, că, deşi, în mod imperceptibil, lipsise, transportându-se în alte sfere, auzise lotuşi ce spusese Covrig. El v-a arătat, probabil, mesele şi scaunele sale rabatabile? He-he-he!
Şurubel încuviinţă printr-o mişcare a capului. Pe chipul lui Isteţilă apăru o expresie ironică. Stăpânit parcă de o mare plăcere, el îşi frecă genunchii cu mâinile şi spuse:
— He-he! Inventatorii ăştia — sunt cu toţii nişte excentrici. Ei, spuneţi-mi, vă rog, la ce folosesc toate aceste mese rabatabile, dulapuri care se deschid, hamace care se lasă în jos? Mie, de pildă, îmi este mult mai plăcut să şed comod pe un scaun obişnuit, care nu sare în sus de sub tine, îndată ce te-ai ridicat de pe el, sau să dorm într-un pat care nu se plimbă cu mine în sus şi-n jos. Pentru ce toate astea, spuneţi-mi, vă rog? Cine mă poate obliga să dorm pe un astfel de pat? Dar dacă eu, ca să zic aşa, nu accept? Nu vreau?
— Însă nimeni nu vă sileşte s-o faceţi, spuse Covrig. Elice e un inventator şi încearcă să perfecţioneze tot ceea ce-i cade în mână. Nu întotdeauna îi reuşeşte, însă are şi multe invenţii folositoare. E un meşter bun.
— Dar eu nici nu spun că e prost, obiectă Isteţilă. Este, dacă vreţi să ştiţi, un meşter foarte bun. Da, da, trebuie să recunosc, un meşter excelent! A făcut pentru mine un minunat vorbitograf.
— Ce chestie mai e şi acest vorbitograf? întrebă Şurubel.
— Este o maşină vorbitoare. Iată, priviţi.

Isteţilă îşi conduse musafirii spre masă, pe care se afla un aparat nu prea mare.
— Această lădiţă, sau geamantănaş, spuneţi-i cum vreţi, are într-o parte o mică deschizătură. E suficient să rosteşti în faţa acestei deschizături câteva cuvinte, apoi să apeşi pe un buton, şi vorbitograful îţi va repeta întocmai cuvintele rostite. Poftim, încercaţi, îi propuse el lui Şurubel.
Şurubel se aplecă înspre deschizătură şi zise:
— Şurubel, Şurubel. Piuliţă, Piuliţă.
— Şi Covrig, adăugă Covrig, aplecându-se spre aparat. Isteţilă apăsă pe buton şi vorbitograful, spre mirarea tuturor, sâsâi cu o voce fonfăită:
“Şurubel, Şurubel. Piuliţă, Piuliţă. Şi Covrig”.
— Dar la ce vă foloseşte maşina asta vorbitoare? întrebă Şurubel.
— Păi, cum aşa? exclamă Isteţilă. Un scriitor fără o astfel de maşină e ca şi fără mâini. Eu pot pune vorbitograful în orice casă şi va înregistra tot ce se vorbeşte acolo. Nu-mi va rămâne decât să transcriu — şi gata nuvela sau chiar romanul.
— Vai, ce simplu e totul! exclamă Şurubel. Citisem undeva că scriitorul are nevoie de imaginaţie, de o idee…
— Ei, idee! îl întrerupse nerăbdător Isteţilă. Aşa scrie prin cărţi, că e necesară o idee, dar poftim de născoceşte vreo idee nouă, când totul a fost deja spus! Orice-ai lua — totul a mai fost. Pe când aici o ici, ca să spun aşa, direct din natură — astfel că ceva care nu mai există la nici unul dintre scriitori, tot va ieşi.
— Dar nu oricine va accepta să-i puneţi în cameră vorbitograful, spuse Covrig.
— Păi, eu mă folosesc de un şiretlic, răspunse Isteţilă. Vin în vizită la cineva, cu vorbitograful care, după cum v-aţi convins, seamănă cu un geamantan. Când plec de-acolo, uit acest geamantănaş sub masă, sau sub scaun, şi după aceea am plăcerea să aud ce vorbesc gazdele fără ca eu să fiu de faţă.
— Şi ce vorbesc? Asta e foarte interesant, spuse Şurubel.
— Este extraordinar de interesant, confirmă Isteţilă. Nici nu m-aş fi aşteptat. De fapt, nu discută despre nimic, ci pur şi simplu râd fără nici un motiv, cântă cocoşeşte, latră, grohăie, miaună.
— Uimitor! exclamă Şurubel.

— Şi eu spun acelaşi lucru — uimitor! conveni Isteţilă. Câtă vreme te afli acolo cu ei, toţi vorbesc normal, cu bun simţ, dar îndată ce pleci — începe un fel de aiureală. Iată, ascultaţi înregistrarea de ieri. Am fost la nişte cunoscuţi de-ai mei şi la plecare am lăsat vorbitograful sub masă.
Isteţilă învârti un soi de disc aflat sub capacul geamantanului şi apăsă pe buton. Se auzi un fâşâit, răsună un zgomot ca de uşă trântită. Cam un minut fu linişte, apoi răsună un râs general. Cineva spuse: “Sub masă”. Se făcu zarvă. Din nou răsună râsul. Cineva strigă “cucurigu,” cineva mieună, lătră. Pe urmă altcineva behăi ca oaia. O voce spuse: “Lăsaţi-mă pe mine, o să rag ca măgarii”. Şi începu să ragă: “I-o! I-o!”… Iar acum voi face ca mânzul: “Ni-ho-ho!” Din nou răsună râsul.
— Ei, vedeţi… adică auziţi? îşi desfăcu braţele Isteţilă.
— Da, din aşa ceva nu prea ai ce alege pentru un roman, spuse Şurubel cu bun simţ.
— O să vă dezvălui un secret, i se adresă Covrig lui Isteţilă. În oraş s-a aflat despre acest vorbitograf şi, îndată ce plecaţi de undeva, încep să strige dinadins, în faţa aparatului, fel de fel de aiureli.
— Şi de ce trebuie să strige aiureli?
— Ei, dumneata ai vrut să-i păcăleşti pe ei, dar de fapt, te-au păcălit ei pe dumneata. Ai vrut să tragi cu urechea la ce vorbesc când nu eşti de faţă, iar ei au înţeles asta şi au început să ţipe şi să grohăie, tocmai ca să râdă de dumneata.
Isteţilă se posomori:
— Da, aşa vasăzică. Nu-i nimic, tot eu o să-i păcălesc. O să pun vorbitograful sub ferestre. Maşina asta îşi va mai justifica utilitatea. Şi acum, vă rog să admiraţi: ce e asta, după părerea voastră?
Isteţilă le arătă vizitatorilor un soi de construcţie stângace, care semăna parcă cu un cort, parcă cu o umbrelă de dimensiuni mari.
— Probabil o umbrelă! presupuse Şurubel.
— Nu, nu e umbrelă, ci un birou pliant, portativ, cu scaun, răspunse Isteţilă… Să zicem că aveţi nevoie, de pildă, de o descriere a pădurii. Vă duceţi în pădure, desfaceţi biroul, vă aşezaţi comod şi descrieţi tot ce vedeţi înjur. Haide, încearcă, aşază-te, îi propuse el lui Şurubel.

Isteţilă apăsă pe mânerul presupusei umbrele şi imediat aceasta se desfăcu, transformându-se într-o măsuţă cu scăunel. Şurubel se aşeză la birou, dar pentru asta fu necesar să-şi răsucească într-un mod nefiresc picioarele.
— Simţi cât e de comod, spunea în acest timp Isteţilă, şi cum vine dintr-o dată inspiraţia? Recunoaşte că aşa e mult mai plăcut decât să scrii stând pe iarbă sau pe pământul gol.
Şurubel nu simţea nici cât e de comod acolo, nici cum vine inspiraţia, dimpotrivă, simţea cum încep să-l doară îngrozitor picioarele. De aceea se hotărî să schimbe cât mai repede vorba şi, ieşind cu greu de după masă, întrebă:
— Dar, spune-mi, te rog, ce carte ai scris dumneata?
— Încă n-am scris nici o carte, mărturisi Isteţilă. E foarte greu să fii scriitor. Înainte de a deveni scriitor a trebuit, după cum vedeţi, să-mi procur unele lucruri, şi asta n-a fost prea simplu. În primul rând a trebuit să aştept până când a fost gata masa portativă. Asta a durat câţiva ani buni. Apoi am aşteptat să mi se facă vorbitograful. Ştiţi şi voi ce mult le place meşterilor să tărăgăneze şi să te ţină pe loc. În special în astfel de treburi se distinge Elice. Închipuiţi-vă, i-au trebuit doi ani şi jumătate numai ca să chibzuiască cum să facă acest obiect. Ce-i păsa lui dacă eu pot sau nu aştepta? El nu înţelege munca mea de creaţie! Desigur, un vorbitograf e un lucru complicat, dar de ce să complici şi mai mult ceva ce şi aşa e destul de complicat?
— Adică şi el l-a complicat? întrebă plin de compătimire Şurubel.
— Bineînţeles că l-a complicat! S-a apucat să facă nu doar un simplu vorbitograf, ci un vorbitograf cu aspirator. Spuneţi-mi, mă rog, ce nevoie am eu de aspirator? Numai pentru asta i-a trebuit peste un an şi jumătate. Dar nu-i nimic! făcu un gest de lehamite, cu mâna, Isteţilă. Acum am toate astea, îmi lipsesc doar câteva fleacuri.
— E timpul să ne întoarcem. Mă tem să nu ne prindă noaptea pe drum.
— Nu-i nimic, fraţilor, vă duc eu într-o clipă cu maşina. Dar n-ar strica să luaţi mai întâi o gustare, spuse Covrig şi-i duse pe Şurubel şi pe Piuliţă la el să ia masa.

Crocobet este un iubitor de bacterii. A creat o bacterie care îi face pe copii să nu mai vrea să iasă afară la joacă cu prietenii. Luptă acum să distrugi atacul bacterian.

Dacă vrei să-ți salvezi punctele câștigate și să apari în topurile Kidibot, trebuie să fii logat(ă). Creează-ți aici un cont sau loghează-te.