Capitolul XXVII – O întîlnire neașteptată

5 puncte bonus

5 rezolvări

Romană

O întîlnire neașteptată

Pregătirile pentru organizarea balului erau în toi. Foişorul pentru orchestră şi chioşcurile din jurul ringului de dans fuseseră deja construite.
Acuarelă decora foişorul cu cele mai ingenioase desene, iar ceilalţi prichindei vopseau chioşcurile în toate culorile curcubeului. Prichinduţele împodobeau ringul cu flori, steguleţe colorate şi lampioane. Habarnam alerga de colo-colo şi dădea ordine. I se părea că munca se desfăşoară prea încet. Striga, se agita şi nu făcea decât să-i încurce pe ceilalţi. Din fericire, fiecare ştia şi fără el ce are de făcut.
Cineva îşi aminti că ar trebui nişte bănci în jurul ringului, dar nu aveau scânduri pentru aşa ceva. Habarnam era gata să-şi smulgă părul din cap de necaz.
— Uf, strigă el, nu v-a dat prin minte să aduceţi nişte scânduri în plus, şi acuma, poftim, toate maşinile au plecat în Oraşul Zmeelor! Ei, haideţi să dărâmăm vreunul din chioşcuri. Să facem bănci din el.
— În regulă! îl susţinu Probabil şi se şi năpusti cu toporul spre chioşcul cel mai apropiat.
— Auzi vorbă! se supără Acuarelă. De construit — s-a construit, de vopsit — s-a vopsit şi acum să-l dărâmăm!
— Nu-i treaba ta! strigă Probabil. Trebuie şi bănci.
— Dar nu se poate aşa ceva: pe-o parte să construieşti şi pe alta să dărâmi.
—Te-ai apucat să dai dispoziţii? se amestecă în vorbă Habarnam. Cine-i cel mai mare aici, tu sau eu? S-a spus că trebuie dărâmat — să fie dărâmat!
Nu se ştie cum s-ar fi sfârşit discuţia asta, dacă n-ar fi apărut în depărtare o maşină.
— S-a întors Covrig! începură să strige toţi cu bucurie. Acum se vor putea aduce scânduri şi nu va mai trebui dărâmat chioşcul.
Maşina se apropie. Din cabină coborî Covrig. În urma lui apăru încă un prichindel. Toţi îl priveau cu uimire.
— Fraţilor, păi ăsta-i Ştietot al nostru! strigă doctorul Pilulă.
— A venit Ştietot! porni să urle Zăpăcilă.
Prichindeii făcură imediat cerc în jurul lui Ştietot, începură să-l îmbrăţişeze, să-l sărute.
— În sfârşit, te-am găsit! spuneau ei.
— Adică cum — voi m-aţi găsit pe mine? se miră Ştietot. După părerea mea, eu v-am găsit pe voi!
— Da, da, aşa e, tu ne-ai găsit, dar noi credeam că ne-ai părăsit pentru totdeauna!
— Eu v-am părăsit? se miră iarăşi Ştietot. După părerea mea — voi m-aţi părăsit!
— Ba tu ai sărit cu paraşuta, iar noi am rămas, răspunse Gogoaşă.
— Păi, de ce-aţi rămas? N-am dat eu comanda să sară toţi? Trebuia să săriţi după mine, pentru că balonul, oricum nu mai putea zbura multă vreme, dar voi, desigur, v-aţi speriat, v-a fost teamă.
— Da, da, ne-am speriat… încuviinţară cu toţii din cap.
— Bineînţeles că ne-am speriat! spuse Habarnam. Ne-a fost teamă să sărim. Ar fi interesant să lămurim cine s-a speriat cel dintâi?
— Cine? întrebă Posibil. Tu, probabil, te-ai şi speriat cel dintâi.
— Eu? se miră Habarnam.
— Bineînţeles că tu! începură să strige îndată cu toţii. Cine a spus că nu trebuie să sărim? N-ai spus tu?
— Ei bine, eu, recunoscu Habarnam. Dar de ce m-aţi ascultat? — Just! zâmbi Ştietot. Aţi şi găsit pe cine să ascultaţi! Parcă voi nu ştiţi că Habarnam e-un măgar?
— Ei poftim, îşi desfăcu mâinile a nedumerire Habarnam, acuma iese că aş fi măgar!
— Şi fricos, adăugă Limonadă.
— Şi pe deasupra şi mincinos, intră în vorbă şi Gogoaşă.
— Mă rog, când am minţit eu? se miră Habarnam.
— Dar cine spunea că tu ai născocit balonul? întrebă Gogoaşă.
— Da de unde, da de unde! începu să-şi agite mâinile Habarnam. N-am inventat eu nici un balon. Ştietot a născocit balonul.
— Dar cine spunea că tu eşti mai mare peste noi? trecu la asalt Limonadă.
— Eu să fiu mai mare? Eu, pur şi simplu, nu sunt nimic, se justifica Habarnam.
— Iar noi, pur şi simplu, scuipăm pe tine. Ptiu! Acum Ştietot e mai mare peste noi! continua să strige Limonadă.
Prichinduţele, care auziseră toată discuţia asta, începură să râdă cu poftă. Văzuseră şi ele că Habarnam e un lăudăros oarecare. Stăncuţa şi Bondocica dădură fuga să le povestească tuturor că Habarnam e un mincinos şi că balonul nu l-a inventat el — ci Ştietot.
Ochi-albaştri se apropie de Habarnam şi-i spuse cu dispreţ:
— De ce ne-ai minţit? Noi te-am crezut, am crezut că eşti într-adevăr inteligent, cinstit, curajos, şi când colo s-a dovedit că nu eşti decât un biet mincinos şi un fricos demn de dispreţ!
Plină de mândrie ea îi întoarse spatele şi se apropie de Ştietot, în jurul căruia se şi adunaseră o mulţime de prichinduţe. Toate îl priveau cu interes şi erau numai ochi şi urechi.
— Spune-ne, e adevărat că atunci când zbori cu balonul, pământul, văzut de acolo, pare doar cât o plăcintă de mare? îl întrebă Veveriţa pe Ştietot.
— Nu, nu-i adevărat, răspunse Ştietot. Pământul este foarte mare, şi oricât de sus te-ai ridica cu balonul, el pare şi mai mare, deoarece cu cât sui ţi se deschide o vedere mai largă.
— Dar spune-mi, le rog, e adevărat că norii sunt foarte tari, astfel că în timpul zborului, aţi fost nevoiţi să-i despicaţi cu toporul? întrebă Ochi-albaştri.
— Nici asta nu-i adevărat, răspunse Ştietot. Norii sunt moi, ca aerul, pentru că sunt formaţi din ceaţă, şi nu-i deloc nevoie să fie despicaţi cu toporul.
Prichinduţele îl întrebară apoi pe Ştietot, dacă e adevărat că baloanele trebuie umplute cu abur, dacă e adevărat că un balon poate zbura cu susul în jos, dacă e adevărat că, în timpul zborului era un ger de o mie şi o zecime de grade. Ştietot răspunse că toate sunt neadevăruri şi întrebă:
— Dar cine v-a îndrugat prostiile astea?
— Habarnam, răspunse Iepurica şi izbucni în râs.
Se întoarseră cu toţii spre Habarnam şi începură să râdă în hohote. Habarnam se înroşi tot de ruşine şi ar fi fost bucuros să-l înghită pământul. El o rupse la fugă şi se ascunse într-un desiş de păpădie.
“O să stau aici, printre păpădii, şi n-o să ies decât atunci când or să uite de istoria asta”, hotărî el.
Ştietot dorea tare mult să viziteze Oraşul Verde. Ochi-albaştri, Fulg-de-nea şi alte prichinduţe îl însoţiră ca să-i arate tot ce era demn de văzut. Ştietot cercetă cu atenţie podul de peste râu, apoi se opri la conductele din tulpini de stuf. Se interesă îndeosebi cum sunt construite conductele şi fântânile arteziene. Prichinduţele îi povestiră în amănunt cum au fost construite conductele şi cum trebuie făcute artezienele, pentru ca apa să ţâşnească în sus şi nu în jos. Lui Ştietot îi plăcu ordinea exemplară şi curăţenia absolută care domnea peste tot la prichinduţe. El le lăudă pentru faptul că acopereau până şi trotuarele străzilor cu covoraşe. Prichinduţele se bucurară şi începură să-l invite pe Ştietot prin case, pentru a vedea şi felul cum sunt aranjate interioarele. Şi înăuntru era la fel de bine şi curat ca şi pe din afară. Într-una din case Ştietot văzu un dulap cu cărţi şi spuse că, atunci când se va întoarce acasă, îşi va face şi el un dulap pentru cărţi.
— Dar ce, dumneata n-ai dulap pentru cărţi? îl întrebară prichinduţele.
— N-am, recunoscu Ştietot.
Atunci unde-ţi păstrezi cărţile?
Ştietot se mulţumi să ridice din umeri. Îi era ruşine să mărturisească adevărul că acasă la el cărţile zăceau pur şi simplu pe masă, alteori sub masă, iar câteodată chiar şi sub pat.
Desigur, lui Ştietot îi stârniră interesul şi pepenii. Prichinduţele îi povestiră despre Fir-de-pai şi Ştietot spuse că ar dori s-o cunoască. O găsiră şi i-o prezentară. Ştietot revărsă asupra ei o ploaie de întrebări. Fir-de-pai îi vorbi despre munca sa la cultivarea diferitelor fructe şi legume. Ştietot o asculta foarte atent şi chiar îşi nota câte ceva în carneţelul său de însemnări.
— Asta-i cu adevărat un prichindel înţelept, spuneau prichinduţele. Se vede cât de colo că-i place să tragă învăţătură din orice.
Cât despre Habarnam, bineînţeles că se plictisise să tot stea în desişul de păpădie. Mai ieşea din când în când de acolo, dar de amare clipe avea parte atunci. Prichinduţele nu-i dădeau nici un fel de atenţie, ca şi cum nici n-ar fi existat, în schimb prichindeii îl hărţuiau fără încetare.
— Habarnam-mincinosul! strigau ei. Habarnam-lăudărosul! Habarnam-fricosul!
“Nu, se vede că încă n-au uitat!” îşi zicea cu obidă Habarnam şi se năpustea înapoi printre păpădii.
După un timp iarăşi ieşea şi totul se repeta ca mai înainte. În cele din urmă îşi zise:
“De acum n-am să mai ies! Trebuie să fiu tare. Trebuie să fiu tare şi să stau aici chiar şi până mâine. O să ies numai după ce va începe balul.”