”Meșterul de oglinzi”

13 puncte bonus

2 rezolvări

Romană

A fost odată, într-o ţară foarte depărtată, un meşter de oglinzi. Dar un meşter foarte iscusit, care prinsese taina luminei, se vede, până într-atâta oglinzile lui erau de curate şi de adânci, de să s-arate în ele, până la cel mai mic amănunt, zări întregi. Cea mai uşoară încretitură a chipului ţi-o arătau oglinzile lui, şi ceea ce-n oglinzile celorlalţi meşteri nici nu zăreai, într-ale lui se desluşea cu o rară limpezime.
Lume de pe lume alerga la meşterul acesta să-i cumpere oglinzile. De peste nouă mări şi nouă ţări soseau la dânsul, căci nicăiri aiurea aşa marfă nu mai găseau.
Şi iată că într-o bună zi, un crainic îi aduce ştirea că-n curând avea să-i calce pragul împărăteasa lui Minciună- împărat — cel mai bogat om de pe lume — ca să-i cumpere o oglindă.
Şi s-a pregătit meşterul să primească pe luminata cumpărătoare, şi cuptoarele nu mai prididiră luna aceea să topească şi să închege apoi cel mai curat şi mai luminos cleştar de oglindă.
Şi a sosit împărăteasa, cu mare alai, cu suliţari şi săgetători călări, împrejurul caratei. Iar când a dat să se coboare măria-sa din carată, s-a spăimântat meşterul de sluţenia ei.
Avea, mă rog, împărăteasa un cap rotund cât un dovleac, o faţă fălcoasă, ca de cal, şi un trup scurt şi gros cât o buturugă.
S-a închinat meşterul până la pământ, iar când a trecut împărăteasa înaintea lui, s-a bătut, bietul, peste gură ca după ucigă-l-toaca.
Şi-a început să-i arate, meşterul, împărătesei, fel şi fel de oglinzi. S-a privit împărăteasa în ele, numai câte o clipă numai, căci le şi dădea la o parte, necăjită cât de rău o arătau oglinzile meşterului acestuia. Şi, la urma urmei, când şi-aruncă privirea în cea din urmă, batjocori pe meşter că o făcuse să alerge, poşte întregi, pentru o marfă tot aşa de proastă ca şi a celorlalţi vânzători.
Ba nu se mulţumi cu batjocora, şi-nciudată îi spuse că dacă până într-o lună nu-i face o oglindă care s-o arate cum trebuie, unde-i stă picioarele, îi va sta capul; iar de i-o va face cum trebuie, îl va scălda în aur. Şi-a plecat împărăteasa.
Iar bietul meşter a rămas de tot mâhnit. Ştia el bine că oglinzi ca ale lui nu găseai să fi mers lumea întreagă. Mai limpezi mai curate, cum le-ar fi făcut? Atunci de ce nu i-au plăcut împărătesei? Şi s-a zbuciumat, bietul meşter, trei zile şi trei nopţi; şi a patra zi, iată că soseşte, pe neaşteptate, tatăl meşterului, un bătrân de peste şaptezeci de ani, un bătrân care văzuse şi auzise multe. Şi văzându-şi fiul atât de amărât, l-a întrebat bătrânul: că ce are? Şi fiu-său îi povesti toate de-a fir-a-părul. Iar bătrânul înţelept zâmbi şi-i spuse: „Păi cum vrei tu, măi băiete, să-i placă împărătesei oglinzile tale, când ele o arată mai bine decât toate celelalte, cum e? Iscodeşte, de poţi, o oglindă care s-o înfăţişeze altfel decât e dânsa aievea, şi atunci o să vezi cum o să-i placă!”
A gândit meşterul şi-a văzut că bătrânul lui tată avea dreptate. Şi cum era stăpân pe taina meşteşugului lui, a ars din nou cuptoarele, a chibzuit, a îmbinat şi a răsfrânt razele în fel şi chipuri, până a statornicit, în sfârşit, focarele unei oglinzi, aşa cum vroise dânsul.
Iar când a venit, peste o lună, împărăteasa, cum se legase prin cuvânt că va face, meşterul s-a închinat şi i-a dat oglinda. S-a privit împărăteasa şi nu-i venea să mai lepede oglinda din mână, aşa de răsărită, de subţiată şi de mlădioasă o arăta cleştarul. Şi a poruncit să i se plătească meşterului aurul din două hărăbăli pline, că să fi trăit meşterul zece veacuri de om, nici pe sfert din bogăţia ceea n-ar fi putut agonisi cu meşteşugul lui.
Iar după ce a plecat împărăteasa, cu suliţarii şi săgetătorii călări, împrejurul caratei şi cu cei zece slujitori cari purtau oglinda pe perne de puf, să nu cumva s-o sfarme, s-a uitat meşterul mai întâi la comoara pe care era acuma stăpân, apoi la clădăria de oglinzi minunate ce făcuse şi zise: „Dacă numai pentru o singură oglindă mincinoasă am căpătat atâta aur, cât nu mi l-ati fi adus voi de v-aş fi vândut cu zecile de mii, la ce folos m-aş munci de acum înainte să vă fac cât mai limpezi şi mai poleite? Hai, duceţi-vă la naiba!” Şi dându-le un picior, căzură oglinzile minunate şi să sfărâmară în mii şi mii de aşchii.